Virages

La rencontre Michel Houellebecq-Gherasim Luca

 

Le film Near Death Experience, de Benoît Delépine et Gustave Kervern met en scène plusieurs tentatives de suicide dans une ambiance qui convoque tragique, dérision, insignifiance, humour, les marques du modernisme extrême[*]. Bien que Michel Houellebecq ne soit ici qu’interprète, la proximité avec l’univers de son œuvre est saisissante, ainsi l’on peut dire que l’acteur MH incarne un personnage de l’écrivain MH.

M.H. dans NDE.

Il est surprenant de constater la proximité avec d’autres récits d’événements atopiques : qui n’ont pas lieu d’exister. L’expérience des limites en transmission directe. Henri Michaux le fait pour l’au-delà procuré par la mescaline dans Misérable Miracle (1956). Henri Michaux se lance dans l’expérience de la drogue avec des témoins et après une sérieuse documentation, comme si il s’agissait d’une expédition scientifique. En effet, la drogue est pour le poète un outil de connaissance. C’est peut-être une pulsion de mort qui pousse à la drogue ? L’hypothèse n’est pas à exclure. Mais il y a aussi et surtout l’au-delà ouvert par cette sorte de mort temporaire. Mort et ressuscitation après avoir visiter l’au-delà, c’est ce processus en trois temps que cherchent les grands initiés de la drogue. Avec le risque de, un jour, ne plus revenir. Et qui est le désir le plus trouble et le plus tyrannique. Dans le cas des poètes, la dépendance – si dépendance il y a – ne concerne pas la drogue mais le désir de pousser les limites du connaissable et de l’exprimable. Le grand prédécesseur Baudelaire, Les Paradis artificiels, retient comme effet du haschisch, qui est aussi celui du vin, « le développement poétique excessif de l’homme ».

Prudence ou effet du remord post-vertige, Henri Michaux qualifie en termes négatifs son expérience : « on n’en sort pas fier » et « misérable miracle ». Miraculeuse, tout de même, cette « connaissance par les gouffres », conçue comme une immersion dans l’intimité des choses, s’identifiant simultanément à la cause et aux effets. « Espionner le chanvre, s’espionner soi-même, espionner l’esprit », résume Baudelaire. Le poète observe et donne à voir et à entendre son vécu. Le récit efface le décalage entre le temps du vécu et le temps de l’écriture, le langage est poussé dans cette épreuve extrême qui est de communiquer ce qui est diffusé dans les sens et qui reste normalement incommunicable.

Dans La Mort morte (1945), Gherasim Luca entreprend lui aussi le récit d’un événement que l’on pourrait qualifier d’atopique : les cinq tentatives de suicide accompagnées par cinq « lettres d’adieu » et par autant de textes griffonnés pendant chaque tentative. Il s’agit à la fois d’un geste poétique et d’un acte symbolique (donc effectif), la négation et l’anéantissement de la mort, par lesquels s’effectue le passage de la condition œdipienne qui tient l’homme en otage depuis toujours à la position révolutionnaire non-œdipienne, synonyme d’émancipation, de liberté et de « dépassement humain ». Se fondant sur la dialectique, le poète entreprend de redresser une « erreur théorique » qui n’a que trop duré et adopte la position non-œdipienne comme programme onto-poétique qui va orienter sa vie et sa création. Sans absorption de drogue, mais « drogué » à l’idée d’évoluer dans un univers contraignant et hostile, « conséquence d’une erreur théorique qui m’échappe », Luca entreprend les cinq tentatives de suicide arrêtées au seuil ultime et comme Henri Michaux note ses sensations.

Gherasim Luca, La mort morte

Luca et Houellebecq, poètes sombres, donnent à cette aventure dans la proximité de la mort une portée lumineuse et une touche d’humour rédempteur. Ni l’un ni l’autre ne méprise et ne craignent les postures ridicules. En présence de la mort vraie symbolique ou feinte il ne s’agit plus de prendre une distance esthétique.

La mort a la victoire facile. Les poètes, les rêveurs, les iconoclastes, les hérésiarques, les révoltés, les suicidés rendent la mort fragile.

(Fragment)

 

[*] Je préfère « modernisme extrême » au terme « postmodernisme », dont le domaine est mal défini.

GRECIA, arhipelagul scufundat

 

   Pan metron

Grecia în plină criză. În pragul falimentului. Când aterizează pe pistă, am impresia că avionul în care mă aflu e singurul în mișcare, nici o activitate în jur. La fel, pe aeroport, ca și cum această cursă ar fi singura în plin repaus prelungit. Ajung primul la taxi și iau mașina din capul coloanei. Șoferul spune că așteaptă de 4 ore. E locvace, vorbește bine engleza, e primul de ani de zile care cunoaște adresa hotelului Fedra, Odos Kairefondos, în plin centru, la doi pași de Piața Plaka, toți șoferii atenieni de până acum cădeau din nori. În taxiul lui galben ca toate celelalte și-a amenajat o cabină de plexiglas transparent, te-ai crede la New York, dar, spre deosebire de majoritatea șoferilor de taxi de acolo nu e nici blazat, nici indiferent, nici arogant, dimpotrivă, e prevenitor și plin de informații utile. Vrea să ghicească de unde vin și, deși îi spun, mă plasează în Italia. Din primul moment anunță că de la aeroport în centrul Atenei s-a stabilit un flat fee de 35 de euro, să nu care cumva să dați mai mult, chiar dacă vi se cere. La terminarea cursei mă cuprinde o mică îndoială: aparatul arată 25 de euro, el pretinde imperturbabil cei 35. Și dacă sub această aparență de hipercorectitudine, el a găsit modalitatea de a-i „ciupi” pe clienți, un sport național în anume părți ale Europei noastre, forțându-le în același timp recunoștința. Rămân cu această vagă îndoială, poate că e o atribuire de intenții nemeritată, nu aprofundez, nu am de gând să intru în abisurile gândirii grecești (cea de azi nu-mi e decât puțin familiară) din care tragicul a fost eliminat lăsând locul aranjamentelor de tot felul: cu viața, cu moartea, cu statul și cu instituțiile, cu zeul unic, acomodabil și acomodant și el. Mai acomodant decât numeroșii locuitori ai vechiului Olimp? Greu de spus. Și ei erau sensibili la tot felul de intervenții, puteau să închidă ochii în favoarea unui muritor acordându-i un răgaz de rattrapage. De regulă însă erau de o radicală cruzime.

Plaka-Piraeus în metrou. În ultimul moment, șoferul de ieri a mai lăsat să cadă o informație esențială: nici un taxi nu iese astăzi pe piață în Atena, toți șoferii sunt în grevă și se reunesc, n-am înțeles dacă în fața guvernului sau a Parlamentului. Guvernul vrea să liberalizeze și să faciliteze accesul la o licență de taxi, în ideea unei posibile absorbiri a unei părți a celor rămași fără locuri de muncă după programul de austeritate cu mai multe trepte, ca o rachetă despre care nimeni nu crede că se va ridica de la sol. Până acum, o asemenea licență costa 200 000 de euro. Cei care o dețin deja găsesc în măsura preconizată de guvern o mare nedreptate, din cauza diferenței dintre ce au plătit ei și ce ar urma să plătească noii veniți. În Franța, în urmă cu mai mulți ani, șoferii de taxi au blocat o inițiativă guvernamentală asemănătoare. Sunt în prezent 18 000 de taxiuri în Atena, susținea șoferul de ieri, nu e nevoie de mai multe. Prea puțin simpatic acest egoism corporatist. Și începe să-mi revină întrebarea dacă tulburările care se țin lanț în Atena nu sunt – dincolo de mai mult sau mai puțin tenebroase aranjamente, dedesubturi, coliziuni, evocate ici și colo de comentatorii pasionați din agorele improvizate pe străzi, în parcuri și cafenele – o manifestare a unui asemenea egoism. Cert este că grecii au dreptate să se revolte împotriva clasei politice care i-a adus la faliment economic. Dar nu e mai puțin adevărat că ani de zile, decenii chiar, un fel de complicitate se stabilise între clasa politică și cetățeni, permițându-le, unora, afaceri prospere și totală impunitate, celorlalți, să trăiască nepăsători și uituci deasupra mijloacelor lor reale.

Pan metron, niciodată prea mult, era unul din principiile morale ale Antichității, iar hybris, lipsa de măsură, excesul, eroare din vecinătatea nebuniei, un fel, cu alte cuvinte, de pierdere a rațiunii, sancționată prompt de implacabila Nemesis. Dar vocile din adâncuri nu mai răzbat, oracolele sunt mute. Timpul linear a adus cu sine uitarea.

În țara care a inventat democrația, dar și toate subtilitățile jocului cu regulile acesteia, e de așteptat ca nimic radical să nu iasă, nici o schimbare de anvergură, din mișcările violente de stradă. Am mai constatat și altă dată, în alte împrejurări, ineficiența furiei mediteraneene. Foarte sonore, fără muzicalitatea celei italiene, accesele de furie ale grecilor sunt ca ploaia de vară după care totul rămâne neschimbat, o descărcare instantanee fără consecințe. În ciuda spontaneității, ea se aseamănă cu furia premeditată, pusă în scenă, jucată cu neîntrecută virtuozitate a orientalilor – înainte de a-i fi fost injectată doza letală, ireversibilă a fanatismului.

Violența, în succedaneele ei vocale, iuțeala, fierbințeala, să fie o reminiscență a instinctului războinic al populațiilor de pe cele două maluri ale Mediteranei? Atenția până la răsfăț acordată progeniturii de sex masculin pare a fi unul din „automatismele” ce dau specificitatea unei culturi. Pe terasa tavernei de la Manganari, băiatul de cinci ani al ciobanului Frangulis, descendent al unei lungi dinastii de păstori de capre din insula Ios, se amuză frenetic: aleargă și se oprește brusc la cîțiva pași de o masă, își depărtează puțin picioarele, după care, cu mâna dreaptă, își exhibă bărbăția firavă. Terasa se umple, ca o pădure de satiri, de râsul gros al tatălui.

OCNOS. A tergiversa. Tărăgănare.

Personajul alegoric cu acest nume este pe cale să împletească o funie de paie, pe care un asin o mănâncă pe măsură ce lucrarea avansează. Ocnos este o figură de pe o frescă de la Delphi descrisă de Pausanias în cartea sa Călătorie în Grecia din secolul al II-lea. Această temă a acțiunii fără finalitate, căci desăvârșirea ei se dovedește imposibilă, și pe care subconștientul și-o adjudecă pentru a construi, cu o remarcabilă coerență, vise și coșmare, constituie la vechii greci una din formele sub care sunt reprezentate pedepsele infernale: Prometeu pe Muntele Caucaz, Tityos în Tartar, vizitați zilnic de un vulture care le ciugulește ficatul, Sisif, mereu îmbrățișat cu stânca lui, Danaidele, ocupate să umple un butoi găurit. Infernal în aceste pedepse, dincolo de perpetuitate, este caracterul repetitiv circular ca un rapel la timpul ciclic al grecilor. Rutina etanșă ca scufundare și rătăcire în irațional este pedeapsa maximă într-o cultură care pune preț pe gândirea logică, la lumina zilei.

Motivul Ocnos, al imposibilei finalizări a lucrării începute, a cunoscut o extraordinară carieră la popoarele din Balcani. Lucrarea sacră sau profană, zidul, turnul, podul, mănăstirea, mereu începută și reîncepută, căci rodul muncii din timpul zilei se prăbușește noaptea, le regăsim în diferite forme narative în mai multe culturi din sud-estul european și au inspirat o admirabilă sinteză personală scriitoarei Margueritte Yourcenar, Le lait de la mort/Laptele morții din ciclul Nouvelles orientales. E vorba aici de legenda Turnului Scutari, plasat în Albania. Scriitoarea păstrează nuvelei sale un cadru indecis, sau mai precis unul cu sugestii multiple: istoria e povestită de doi occidentali, un francez și un englez aflați la Raguza, capitala fostei republici omonime, înainte de a deveni Dubrovnik, perla Croației de azi, femeia zidită este albaneză, dar tradiția turnurilor sau construcțiilor a căror prăbușire înainte de terminare nu poate fi conjurată decât cu sacrificarea unei ființe umane este cunoscută în egală măsură la greci, la sîrbi și bulgari. Și bineînțeles la români, balada Meșterul Manole, pe care erudita autoare a Memoriilor lui Hadrian îi omite. Este evocată de asemenea povestea podului din orașul Arta, în provincia grecească Epir, la baza căruia a ramas să fluture, „ca o plantă blondă”, pletele tinerei sacrificate. Pentru a completa tabloul determinărilor polimorfe specifice acestei regiuni, exploatate abil de nuvelă, ar mai fi de spus că Scutari este numele italian purtat de două entități situate în două țări: Shkodër, oraș din nord-vestul Albaniei, și Üsküdar, fost Chrysopolis, astăzi un cartier din Istanbul.

Permanența nedesăvârșirii, ciclul infernal al eternei reînceperi de la zero pot fi întrerupte doar prin sacrificiul ritual. Dominația otomană, experiență comună tuturor popoarelor din regiune, pe durata mai multor secole, a lăsat în imaginarul colectiv și această exigență de absolut, necesitatea sacrificiului pentru a scăpa de fatalitatea nereușitei. In mod paradoxal, Grecia devine și ea, pe timpul ocupației otomane, o țară balcanică, și într-o oarecare măsură a și rămas. O serie de elemente specifice ethosului balcanic au intrat în cultura greacă modernă, legenda podului din orașul Arta se numără printre acestea, un ciclu capricios dar nu singular al influențelor se închide astfel.

La vechii greci, adoratori ai rațiunii și ai măsurii, Ocnos era o figură a infernului. Pentru popoarele din estul Europei și din Balcani Ocnos este chiar fundamentul existenței lor în timpul istoric. Cotidianul se situează în infern. Cum scria deja Ovidiu, exilatul de la Marea Neagră, „pe aceste țărmuri fericirea nu ajunge niciodată”.

Ocnos-Penelopa, surprinzătoare proximitate, ca o fabulă despre condiția umană, între funia umilă a neînsemnatului personaj și nobila lucrare a regalei soții: pînza țesută ziua și deșirată noaptea timp de trei ani este în același timp o stratagemă și un ritual de magie, potrivit cu dubla finalitate a acestei acțiuni, condamnarea la perpetuitate a pretendenților și descâlcirea ițelor în care e prins Ulise. Întoarcerea lui acasă, la punctul de plecare înseamnă refacerea țesăturii destrămate și a timpului ciclic. Orice ocupație, ca act de cunoaștere și de transformare a lumii, era atribuită unui zeu. Țesutul îi revine fiicei lui Zeus, Atena, iar țesătura simbolizează organizarea rațională și stabilitatea lumii, după cum torsul lânii este atributul celor trei Parce, ele derulează viața fiecărui muritor până se termină firul tras din caer. Penelopa intră astfel în galeria marilor figuri mitologice, acțiunea ei este dictată de un principiu major, restabilirea ordinii la nivelurile care o implică: celula familială, Palatul Regal ca sediu al puterii, regatul. Iubirea dintre soți este mai mult decât orice altceva parte a acestui echilibru.

Ahipelagul scufundat

Agios Giorgios este un ferry enorm. Grecia este țara în care sfinții apar peste tot: nume de străzi, stații de metrou, chiar și plajele au nume de sfinți. Poate doar în Italia să mai fie așa de prezenți, la tot pasul, ca o revanșă istorică a Bisericii asupra Romei. Grecia e oarecum în situația Americii de Sud, unde panteonul local a fost înlocuit de cel adus de cuceritori. E îngrijorător și plin de învățăminte felul în care febra induce uitarea. În America de Sud au apărut tendințe calificate cu un termen impropriu drept „naționaliste”, de reînviere a unor tradiții pre-columbiene. Am citit recent că în unele țări de pe continentul sud-american ceremonia de mariaj se face conform unui ritual străvechi, ne-catolic, o inițiativă la urma urmei justificată, dacă n-ar fi doar o reacție „anti-imperialistă”, anti-americană, în orice caz, anti-occidentală. În Grecia, naționalismul se sprijină pe biserică, și aceasta se complace, ca și în alte părți, în această postură, abdicând de la vocația ei universală. Sau poate că Răsăritul european e mai puțin sau deloc compatibil cu ideea de universalitate.

Grecia este un arhipelag scufundat. Părțile vizibile, ceea ce a rămas la suprafață, constituie Grecia de azi. Celelalte, un veritabil continent, sunt scufundate în marea maternă care e deopotrivă a uitării și a memoriei.

Plecarea din Piraeus de face la timp. Marea e ca o femeie uriașă, primitoare, înșelătoare, întinsă pe spate. Din când în când defilează insule ce par sau chiar sunt nelocuite, geologie despuiată de orice urmă de viață, schelete imense modelate de soare, de vânt și de apă. Au forma unor animale preistorice încremenite cu botul deasupra apei. Nu sunt rare nici formele antropomorfe. Cele mai multe, culcate pe spate, capul, nasul, bărbia și trupul alungit distinct profilate, zei împietriți rămași să contemple cu orbitele lor sparte cerul de deasupra. Asemenea faimosului Kouros din insula Naxos, statuia imensă a unui tânăr bărbat, foarte probabil o comandă neridicată datând din secolul al VII-lea înainte de Isus.  Frumoasa, surâzătoarea Naxos, pe care Byron ar fi vrut să o cumpere, cu prețul trădării primei sale alegeri, Ithaka lui Ulise. Aici, pe insula Naxos a plantat tânărul zeu Dionysos primul picior de viță de vie și tot aici i-a dăruit Arianei un colier de stele care se cheamă până azi Coroana boreală.

Urcăm și coborâm fără grabă străzi pustii, de parcă am fi pe coama unui val. În mijlocul unei mări agitate de la care ne parvine respirația când amplă, când precipitată, ca într-o agonie al cărei deznodământ se amână. Cealaltă mână a ta se încleștează pe catarg. Și iar urcăm și iar coborâm pe aceste străzi de apă învolburată dar prietenoasă. Până când valul ne depune pe o plajă cu nisip de aur. Elle est retrouvé. Quoi? L’éternité. C’est la mer allée avec le soleil.

Greaca vorbită azi, o limbă aspră de țărani și păstori. Intr-un peisaj sonor arid și bolovănos, printre fricative, siflante etc., apar din loc în loc cuvinte savante, muzicale și transparente ca un cristal : cronia, hemera, hespera, demiurgos, orexia, agapé, thalassa

Mormântul lui Homer
Mormântul lui Homer

Ios, insulă pentru solitari. Asta să fi căutat Homer venit să moară aici? Singurătatea? Izolarea pe acest țărm nu prea vizitat de zei, unde nici unul din ei nu a lăsat amintiri notabile? Pe harta Cycladelor, Ios, ultimul domiciliu presupus al lui Homer, Naxos, insula preferată a lui Dionysos, și Delos, insula sacră a lui Apollo, sunt aliniate în plan vertical, în această ordine, de la Sud la Nord. Ca într-un arbore genealogic, cei doi zei apar ca descendenți ai Poetului.

Un vânt lejer, aducător de ploaie, lucru rar aici, ca orice miracol. AEROS este numele vântului pe care se înalță, cu acea ușurință proprie oricărei ființe aflate în elementul ei, un vulture uriaș. Puternic, imaginea forței virile sălbatice care prinde, strânge, zdrobește, ia cu sine, vulturul poartă fără greutate un tânăr cu părul blond de aur. Acesta la rândul lui se ține cu brațele petrecute în spate, ca și cum s-ar afla în timpul unui exercițiu la bară. În atitudinea lui nu e nici neplăcere, nici disconfort. Ceva din grația androgină a Sfântului Sebastian. Blondul Ganimede este din neamul Dardanos, fiul regelui Tros al Troiei. Într-o zi el a fost răpit în cer de volatilul Zeus, transformat în vulturul de mai sus. In Olimp, frumosul efeb umple cupa zeului, ori de câte ori acestuia i se face sete, cu elixirul tinereții veșnice. Ca o ploaie de aur.